Ajunsesem, în numărul trecut, abia la începutul poveştii emigranţilor greci în România, spusă de Apostolos Patelakis. Ceea ce urmează este surprinzător pentru cititorii români, de multe ori chiar şi pentru cei familiarizaţi cu istoria comunismului autohton. Este o poveste ascunsă în poveste, un firicel narativ marginal, neobservat sau considerat insignifiant, care uneori se îndepărtează, alteori se apropie până la confuzie de firul mare. Urmărindu-l atent, ghidaţi de Patelakis, vedem că numai insignifiant nu e. Arată multe şi despre regimul din România şi despre mişcarea comunistă internaţională.

După cum spuneam, încă din timpul Războiului civil (1946-1949), destui greci au început să migreze în ţările vecine. Numărul lor a crescut mult după înfrângerea comuniştilor, în vara lui 1949. Două precizări preliminare! De multe ori, când vorbim despre trecut, simplificăm prin focusare. E cazul şi în ceea ce priveşte subiectul nostru: uitându-ne cu atenţie asupra unor aspecte ale comunismului românesc (jocurile de putere, represiunea etc.) am ajuns să nu mai luăm deloc în seamă altele, printre care emigraţia grecească. Ei bine, acum, concentrându-ne asupra ei, există riscul să o percepem ca pe o problemă strict românească, în vreme ce ea a fost una internaţională, central-est-europeană, în primul rând. O arată statisticile: din cei aproape 56.000 de emigranţi greci din 1950, puţin peste 9.000 se aflau în România, aproape 12.000 în URSS şi Cehoslovacia, peste 11.000 în Polonia, 7.000 în Ungaria, 3.000 în Bulgaria. Iugoslavia, ruptă de blocul comunist, primise şi ea aproape 25.000 de greci. Cazul românesc este mai vizibil pentru că la Bucureşti se stabiliseră sediile Partidului Comunist Grec şi ale instrumentelor sale de propagandă (editura, Radio Grecia Liberă). Şi aşa trecem la a doua precizare: chiar dacă emigraţia şi partidul comunist au fost strâns legate, ele nu trebuie tratate ca o problemă unică. În primul rând pentru că – tot statisticile o arată – doar o destul de mică parte a grecilor refugiaţi erau membri de partid. Per total, din aproape 56.000, doar mai puţin de 17.000 erau înscrişi, iar în România, din peste 9.000, doar aproape 1.300; cam asta a fost ponderea în toate ţările „frăţeşti”, cu excepţia URSS, unde erau cam două treimi (p. 224). Sigur că şi nemembrii erau apropiaţi, simpatizanţi, susţinători, dar confuzia tot nu trebuie făcută pentru că, după cum arată autorul, şi PCG, asemenea tuturor partidelor comuniste, s-a îndepărtat rapid de cei pe care pretindea că îi reprezintă/ conduce, făcând din activitatea de partid un scop în sine.

Grecii au venit în România cu gândul că vor sta puţin, dar, pentru cei mai mulţi, refugiul a durat câteva decenii. Au fost duşi iniţial în coloniile de la Florica (Argeş) şi Brăila, creând adevărate sate greceşti, dar încă din prima jumătate a anilor ’50 au fost repartizaţi în diverse colţuri alte ţării, la muncă, la şcoală, la... viaţă. Aşa au ajuns şi la Craiova. Aşa a fost posibil autorul cărţii, fiul a doi tineri greci căsătoriţi la Florica şi trimişi în capitala Olteniei. Încă din septembrie 1950, au venit 350 tineri, la şcolile tehnice Electroputere şi Constructorul; după trei luni, 500 de adulţi au fost angajaţi, în cea mai mare parte, la întreprinderile Electroputere, 7 Noiembrie şi Independenţa. După două decenii, în Craiova „locuiau 650 de emigranţi greci, organizaţi în cadrul Asociaţiei lor, al cărei sediu se afla în centrul oraşului, pe strada Lipscani”. Azi, „la Craiova sunt în jur de 70 de persoane de origine greacă, fără a fi neapărat foşti emigranţi politici greci” (p. 282).

Cu timpul, viaţa grecilor a ajuns să semene tot mai mult cu cea a românilor, chiar dacă şi-au păstrat identitatea culturală (copiii au învăţat limba maternă la şcoală, s-au organizat festivaluri etc.). Politicul a făcut ca traseul să nu fie chiar lin. După ce în anii 1951-1954 emigranţii au fost încurajaţi să ceară cetăţenie română şi să intre în PMR, în 1963, când comuniştii români se îndepărtau de Moscova şi cei greci voiau să ţină aproape de ea, „cineva trebuia să plătească hotărârea liderilor greci, şi aceştia au fost emigranţii” (p. 292): au fost excluşi din PMR şi le-a fost retrasă cetăţenia, de unde numeroase consecinţe sociale şi economice. Pe buletinele lor avea să scrie, în anii următori: „persoană fără cetăţenie – emigrant politic grec”.

În anii ’51-’52, în plină febră anti-titoistă şi în PCG se făcuseră verificări, iar cei consideraţi „trădători” fuseseră excluşi nu doar din partid, ci şi din comunităţi. În ’52-’54, sute de greci plecaseră în diverse ţări socialiste, iar alţii veniseră în locul lor, în cadrul programului de reîntregire a familiilor. În ’54-’56, peste 1.000 de greci – şi ei consideraţi „trădători” – ceruseră insistent şi obţinuseră repatrierea. Repatrierea... A fost un vis al emigranţilor de la început. În anii ’50, partidul a descurajat ideea, care însă a apărut tot mai clar şi mai puternic după schimbările politice, din România şi din Grecia, în anii ’60. „Regimul coloneilor” (1967-1974) a fost o paranteză nefericită când nu s-a putut face nimic. Primele repatrieri au avut loc în 1975 (în timpul guvernării Karamanlis, care a restaurat democraţia) şi au continuat masiv în următorii ani, dar numai în mod individual, cu proceduri greoaie de ambele părţi. Abia în 1982, guvernul Papandreou a „liberalizat” întoarcerile, fără ca asta să însemne sfârşitul problemelor. De exemplu, se impunea de acum transferul pensiilor din statele de adopţie către Grecia, acceptat de majoritatea ţărilor în 1984, dar de România abia în 1996.

Activitatea PCG după 1949 a fost marcată de numeroasele transformări din cadrul blocului comunist, dar a păstrat totodată ceva din aerul trecutei perioade kominterniste, cu lideri care trăiau în condiţii de conspirativitate în buricul Bucureştiului, călătoreau prin ţările estice, acţionau ilegal în Grecia. Dispuneau de fonduri consistente.

La început, micul Stalin grec, Nikos Zachariadis, a reuşit să conducă cu mână de fier partidul şi, cu ajutorul autorităţilor române, inclusiv comunitatea de emigranţi. Şi-a eliminat adversarii, trimiţându-i chiar la închisoare, sub acuzaţiile cunoscute din istoria comunismului românesc. Avem chiar un „Pătrăşcanu grec”, Kostas Karagheorghis, vechi lider interbelic, care, acuzat că „a trecut în slujba imperialiştilor englezi şi americani” (p. 246), a fost închis la Jilava, unde a murit, se pare, în 1954. Dar eroarea de poziţionare, cu ocazia luptelor pentru putere de la Moscova, i-a atras şi lui Zachariadis, ca atâtor altora, mazilirea în 1956. Chiar în timpul Congresului XX al PCUS s-a constituit o Comisie internaţională, condusă de Gheorghiu-Dej (deja un maestru al condamnărilor), care, în martie, a organizat o plenară a CC al PCG, la care s-a schimbat conducerea. Atotputernicul de până atunci a fost „transferat” în URSS (la Taskent, apoi în Siberia), unde s-a sinucis în 1973. Nici cu noua conducere (Kostas Koliyannis) lucrurile nu au mers uşor, căci, după cum am spus, a refuzat să îi urmeze pe români pe „calea independenţei”. Relaţiile s-au răcit, fără să se rupă brusc. În 1968, în urma unei plenare, PCG s-a scindat. Ceauşescu a profitat de situaţie, încurajând, sub aparenţa neimplicării, gruparea disidentă anti-moscovită Partsalidis-Zografos-Dimitriou în constituirea unui PCG intern, care va fi susţinut în principal de români şi de iugoslavi. Vechiul partid, PCG extern, şi-a mutat sediul la Budapesta, în 1969.

Mai trebuie spus că, după ce nu au avut deloc relaţii în primii ani, de la sfârşitul deceniului al VI-lea, guvernele de la Bucureşti şi Atena s-au înţeles tot mai bine şi pentru că România făcea frondă în blocul estic, şi pentru că Grecia, în anumite momente, făcea frondă în cel vestic. Vicleanul Ceauşescu a flirtat chiar şi cu „coloneii”, fiind invitat în vizită şi invitându-l, la rândul lui, pe Papadopoulos (vizitele nu s-au realizat).

Cartea lui Apostolos Patelakis este prima care creează o imagine de ansamblu, destul de clară, asupra unei chestiuni în general ignorate. E o poveste complicată, cu urcuşuri, coborâşuri, serpentine, care merge de la viaţa de zi cu zi a unor refugiaţi amărâţi până la relaţiile dintre state, trecând prin tenebrele subteranei comuniste internaţionale. Aflăm multe lucruri, dar, în diverse puncte, apar şi mai multe întrebări. Când nu ştiam nimic, nu prea aveam nici curiozităţi... Acum... Patelakis are meritul de a fi intrat puternic în subiect, deschizând o cale largă din care, pe diverse aspecte particulare, pot avansa atât cercetători români, cât şi greci. E chiar necesar să se implice şi unii, şi alţii, căci şansele de a mai găsi pe cineva care să se descurce atât de lejer în ambele culturi sunt minime.